“Dreptul la Constrangere” si “Dreptul la Tratament Egal” sunt utilizate de catre investitori pentru a-si facilita iesirea dintr-o investitie. Acestea sunt cu precadere preferate de catre fondurile de capital privat, care aproape intotdeauna depun toate eforturile pentru a-si stabili o strategie de iesire clara chiar inainte de a decide sa investeasca intr-o afacere.

Dreptul la Tratament Egal este relativ fara controverse: acesta confera unui actionar dreptul (dar nu in mod necesar si obligatia) de a iesi din afacere odata cu iesirea celuilalt actionar, beneficiind de regula de acelasi pret si aceleasi conditii. Prin aceasta este evitata posibilitatea ca un actionar sa fie in situatia de a avea alt co-actionar decat cel dorit. Actionarii minoritari solicita de regula Dreptul la Tratament Egal, aceasta permitandu-le sa iasa din afacere in acelasi timp cu actionarii majoritari, si sa beneficieze si ei de prima pentru pachetul de control (investitorii fiind de regula pregatiti sa plateasca un pret mai mare pe actiune in situatia in care dobandesc controlul majoritar intr-o societate).

Dreptul la Constrangere este mai generator de controverse. In temeiul Dreptului la Constrangere, un investitor este indreptatit sa forteze pe co-investitor(i) sa iasa din afacere cand el a decis sa iasa, dar, din nou, de regula vanzand la acelasi pret si in aceiasi termeni. Pentru fondurile de capital privat, Dreptul la Constrangere este de regula o conditie sine qua non pentru orice investitie. Unele fonduri cu capital privat fac referire la dreptul de constrangere denumindu-l cu formula “optinea nucleara.” Pe de alta parte, pentru multi proprietari de afaceri, Dreptul la Constrangere reprezinta un fel de sabie a lui Damocles, o amenintare ca ar putea fi constransi sa-si vanda afacerea daca investitorul decide sa exercite Dreptul la Constrangere, de regula insotit de o evaluare asupra careia nu are nici un fel de control.

Din nefericire, probabil ca majoritatea proprietarilor unei afaceri care urmaresc pentru prima oara investitia unui fond de capital privat nici nu au auzit de existenta Dreptului la Constrangere; foarte frecvent, momentul in care proprietarii de afaceri afla ca un investitor isi exercita Dreptul la Constrangere este cel care marcheaza sfarsitul discutiei.

Uneori, acea discutie se termina cam prematur; merita alocat putin timp pentru a explora daca s-ar putea gasi o solutie de compromis acceptabila tuturor partilor, care poate atenua (desi nu poate inlatura in totalitate) riscul ca proprietarilor de afaceri sa li se impuna Dreptul la Constrangere impotriva vointei lor. Aceasta presupune abilitate in negociere. Cateva exemple de solutii de compromis ar putea include o combinatie a urmatoarelor masuri:

• Obligatia investitorilor de a depune toate eforturile prin una sau mai multe metode de vanzare a participatiei fara a exercita dreptul la constrangere;

• Dreptul la constrangere poate fi exercitat numai dupa expirarea unui anumit interval de timp (de exemplu dupa trecerea a patru sau cinci ani de la data investitiei);

• Exercitarea dreptului la cosntrangere poate fi efectuata numai cu notificarea prealabila a celorlalti actionari. Notificarea poate fi astfel structurata incat sa dea celorlalti actionari dreptul de a cumpara actiunile celui care notifica intentia de vanzare conform unei formule prestabilite (de pilda un multiplu aplicat EBITDA).

• Ar putea fi posibil ca Dreptul la Constrangere sa fie astfel structurat incat sa prevaleze dreptul de prim refuz (de exemplu, daca un investitor este in negocieri sa-si vanda actiunile unui alt investitor, care nu este actionar in afacere, actionarii ceilalti ar putea avea un interval de timp predefinit in care sa cumpere actiunile de vanzare in aceleasi conditii). Cu toate acestea, dreptul de prim refuz nu va fi acceptat de catre fiecare investitor, deoarece prin aceasta s-ar putea diminua atractivitatea pe piata a participatiei de vanzare. De asemenea, pentru ca dreptul de prim refuz sa fie realmente benefic unui actionar, este de regula necesar ca acesta sa aiba o rezerva de numerar pentru a-l putea exercita.

Intr-un cuvant, negocierea dintre un proprietar si un investitor in privinta Dreptului la Constrangere depinde de puterea relativa de negociere a partilor si de abilitatea de negociator a fiecaruia. Ea reprezinta incercarea de a echilibra dorinta legitima a unui investitor de a iesi dintr-o afacere la momentul care i se pare potrivit (investitiile in participatii minoritare pot face ca iesirea din afacere sa fie extrem de dificila in absenta Dreptului la Constrangere) cu dorinta legitima a unui proprietar de afaceri de a nu se vedea constrans sa-si vanda participatia impotriva vointei sale.

• Email this page
• Post to Twitter